Abuzuri in presa‎ > ‎

Gilda Popa: Cum mi-am băut libertatea de exprimare

postat 6 mai 2011, 05:48 de Office Mediasind   [ actualizat la 18 aug. 2011, 04:13 ]

Colecționez cărți de vizită. Cărți de vizită pe care scrie Gilda Popa. Gilda Popa, reporter Cotidianul – ziarul ăla frumos și deștept făcut de Rațiu care-a ajuns nepot de cumătră vitregă al lui Cațavencu. Cum care Cațavencu? Care a fost. Îl știți, ăla de-și făcuse Academie și organiza tot felul de baluri: bal mascat, bal cu proști, bal de intelectuali, bal all you can eat&drink. Mă rog, după ultimul au dat-o din bal în spital. Același spital în care nepotul de cumătră vitregă a murit de-a binelea după o scurtă agonie. În 2009, când făcea 18 ani. Trist.
Mai scot o piesă de colecție: Gilda Popa jurnalist de investigație ZIUA. Poate vi-l amintiți – ăsta e ziarul la care proba eliminatorie era vodca pe stomacul gol și creierul plin. Explicabil, că informația era pusă la macerat și regurgitată în ediția de a doua zi cu început, cuprins și încheiere. Era meserie. Cu meseriași d-ăi bătrâni care desfăcuseră la viața lor multe capote, de la Trabant la Mercedes și văzuseră cam toate tipurile de motoare, șuruburi și trasee turbină-admisie asamblate și/sau scurtcircuitate în culisele politichiei aborigene. Nițel misogini, cum le șade bine, mari amatori de poante care ar fi înroșit și gogoneaua de a doua zi dimineață, dar băieți de comitet decă știi cum să-i iei. A murit și ZIUA. 1994- 2010. N-a apucat majoratul. Făcuse la un moment dat un pui – ziarul UNU – pe care chiar nu aveți de unde să-l luați, pentru că aproape n-a existat. Dead&burried de vreo doi ani, are un mușuroi mic în marele cimitir al presei. Următoarea carte de vizită, extrasă aleator: Averea. Asta e o poveste nu doar cu final, ci cu final fericit. Fericit pentru unii care s-au prins la timp că ursulețul panda trebuie nițel lobotomizat ca să aibă succes pe piață. Așa că Averea s-a transformat din ziar pentru oameni cu bani în ziar pentru oameni cu ghiul și e cunoscut azi sub numele de Click.
Revenind mai spre zilele noastre, mai am niște cartoane frumos colorate (chiar un teanc măricel) pe care scrie Gilda Popa – reporter The Money Channel. Când am plecat de acolo, mai rămăsese o echipă de fotbal de șefi și editori-șefi și vreo doi-trei reporteri de teren dintre care vreo doi-trei erau studenți în probe. Toată lumea întreba, în șoaptă, pe toată lumea, când intră următorul sfert din salariul de acum trei luni. Și mai aproape de zilele noastre, după datarea cu izotop de carbon, s-au tipărit cărțile de vizită cu versiunea Gilda Popa – jurnalist Money Express. Acolo am ajuns să prestez cu mare aplomb în rolul de negociator-șef în echipa sindicală, moștenit de la șefii de redacție care marcaseră cauza ca fiind pierdută și se mutaseră pe alte fronturi. Am încercat, fără mare succes, să recuperez salariile restante de vreo trei luni. Dar, cum sunt un mare fan al cauzelor pierdute, m-am distrat. Am fumat pachete întregi de țigări în birourile patronilor, am băut cafeaua de protocol, m-am împrietenit cu jurista M&C Strategy, editorul revistei, și am avut ocazia să-i consolez pe Dragoș Nedelcu și pe Sorin Freciu, acționarii firmei susmenționate, care erau extrem de nefericiți că nu au bani ca să-și plătească angajații. Încă îmi mai datorează vreo 3500 de lei de astă toamnă, dar eu nu mă supăr, îi mai las, pentru că – spre deosebire de ei – prietenii care m-au împrumutat pe mine nu au pile la DNA. Eu merg pe ideea că trebuie să fii generos și să ajuți oamenii la nevoie. Cu un ban, cu o bucată de pâine, după posibilități. Se pare că ajutorul meu le-a prins tare bine, că – după ce Money Express a intrat în comă financiară, a pierdut o jumătate din echipă și s-a făcut din săptămânal lunar – a scăpat, cel puțin pe moment, de groapa comună a presei. Oricum, de atunci, colecția mea s-a mai îmbogățit cu o piesă: Gilda Popa – jurnalist de investigație Corect News. Pe care mă cam pregătesc s-o trec tot la categoria cauze pierdute după ce ziarul online a fost deconectat de la perfuzia de capital și pare să-și piardă semnele vitale. Acolo am scris câteva anchete foarte tari care s-au înecat, fără zgomot, pe fundul internetului. M-am exprimat foarte liber pe o insulă cu câșiva spectatori foarte grăbiți care nu păreau să aibă o problemă cu asta. Era cât pe ce să mai adun o carte de vizită a unei reviste care adunase o echipa mișto, din new&old school. N-a fost să fie. N-am apucat să tăiem cordonul ombilical al revistei, căci finanțatorul a decis s-o avorteze, după ce cureaua de transmisie i-a dat niște erori. Groapa comună a înghițit în doi ani 60 de ziare, a risipit 6000 de jurnaliști și încă mai e loc.
Fiecare carte de vizită (și mai am un teanc încă pe-atât în presa locală din Constanța) e un semn de carte în lungul drum prin hățișul încâlcit și sălbatic al zonei de graniță între cenzură și libertatea de exprimare. Un joc de supraviețuire psihică, fizică și morală. De uzură. Un joc fără glorie. Fără eroi. Fără concluzii definitive. Mi-am luat-o în freză de mai multe ori până să pricep asta. Prima lecție despre libertatea de exprimare mi-a servit-o SLI, directorul de atunci al Observatorului de Constanța, prin 2001-2002. Făceam reportaje și interviuri cu deținuți închiși la Poarta Albă. Printre picanterii cu violatori, rakeți pensionați pe caz de boală și femei-ucigaș mi-a picat în mână un dosar cu o rețea de trafic de mașini furate. Întâmplător, mă pricepeam să citesc dosare penale, pentru că terminasem relativ recent Dreptul. În rețea erau implicați procurori și polițiști. Am scris. A doua zi SLI m-a chemat în birou: chiar dacă ne dă bani nu mai scriem despre asta. N-am înțeles nimic. Nu-mi explicase nimeni cum merg lucrurile. Scriam cu toată implicarea și naivitatea vârstei. Eram carne de tun. Peste o săptămână eram deja responsabilă cu pagina de cultură. Aveam de umplut zilnic, singură, un cearșaf mare de ziar. Scris de mână, cu culegători, cum era la vremea aia. Aveam de lucru. Nu mai era timp de probleme existențiale. Cenzura ia multe forme, unele atât de subtile încât nu le poți arăta cu degetul. (va urma)

Articol scris de: Gilda Popa
Comments