Publicat de Miron Manega în Certitudinea.ro:

Am urmărit cu atenţie, în ultimul timp, mişcarea sindicală şi jocul puterii în raport cu aceasta. Puterea politică se teme de sindicalişti şi, în primul rând, de NUMĂRUL lor. Pentru că sindicatele sunt singurele structuri organizate care se mobilizează aproape exemplar în a-şi clama revendicările. Deci tot ce i se întâmplă acum cu Marius Petcu vizează, de fapt, spargerea mişcării sindicale şi fărâmiţarea acesteia în triburi mărunte. CNSLR Frăţia nu este (nu era!) o forţă de neglijat, şi nici SANITAS-ul, deci nu puteau fi lăsate astfel organizate.

 

Era stresant, pentru Putere, să aibă o asemenea forţă în coaste. Aşa că a trecut la măsuri strategice. Iar cea mai simplă strategie a fost „principiul dominoului”: compromiţi liderul şi toate celelalte sindicate şi uniuni sindicale se desprind rapid şi cad. De fapt, nu toate, o parte, cele mai corecte. Sau, mai exact, cele cu lideri corecţi şi ataşaţi de oamenii pe care-i reprezintă. Aceştia nu vor accepta poziţia ambiguă a celor din conducerea CNSLR Frăţia sau SANITAS, căci se simt compromişi. Mai ales că a trecut nepermis de mult timp de la momentul aşa-zisului flagrant până când Marius Petcu a luat decizia să se autosuspende. Ceea ce a creat nemulţumiri şi iritare printre sindicalişti. Iar conduita lui Marius Petcu în raport cu sindicatele pe care le conduce nu a fost dintre cele mai exemplare, ceea ce a dus la desolidarizarea acestora de lider.
 

SANITAS-ul, care era, până în acest moment, cea mai numeroasă (peste 100.000 de membri), cea mai compactă şi cea mai eficientă structură sindicală din CNSLR Frăţia (şi să nu uităm, el a fost creat de Marius Petcu) este pe punctul de a exploda, împlinind fericit proiectul de dezmembrare al „laboratorului” de la Cotroceni. Singura soluţie de redresare ar fi schimbarea în totalitate a actualei conduceri. Această mişcare ar fi percepută favorabil în spaţiul public şi ar remotiva sindicatele din federaţie să rămână împreună. Fotoliile sunt însă prea confortabile pentru cei care le ocupă acum. Aceştia nu gândesc decât pe termen scurt şi foarte scurt şi nu realizează că, fără masa de oameni care-i susţin, sursele lor de câştig dispar. Iar SANITAS-ul (ce va mai rămâne din el până la disoluţia totală) va deveni o anexă, un accesoriu decorativ al principalului lor adversar de până acum (puterea politică), o femeie de serviciu care va fi folosită, simultan sau succesiv, când la Cotroceni, când în Piaţa Victoriei, când la Parlament.

Cam ăsta este scenariul Puterii, în cazul SANITAS. Dar, cum agenţii puterii politice nu sunt capabili să gândească decât în algoritmul dezbinării şi al corupţiei, lucrurile s-ar putea să le scape de sub control. Căci, în cazul în care în SANITAS nu vor avea loc alegeri anticipate (şi cred că nu vor avea loc), îndrăznesc să fac următoarea previziune: vor rămâne în SANITAS cei care au interese personale, dar vor părăsi şi ei corabia, în curând. Este de presupus că se va constitui o nouă federaţie, din elita reală a SANITAS-ului, înţelegând prin aceasta uniunile conduse de lideri curaţi şi devotaţi misiunii lor. Pentru că, spre deosebire de casta politică, în sindicate există o asemenea categorie de lideri. În jurul acestora se vor aduna ceilalţi, inclusiv cei care, din motive ceţoase, au rămas un timp în actuala structură. Când se va întâmpla această repolarizare sindicală e greu de ştiut. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, până nu se vor croniciza problemele sociale. Pentru că, până una-alta, sindicatele sunt, aşa cum nu mă feresc s-o repet, singurele structuri care mai reuşesc să obţină câte ceva de la acest guvern scelerat. Chiar menţinerea contractului colectiv de muncă, în noul cod al muncii (cel asumat de guvern) este rezultatul negocierilor şi presiunilor sindicale.

 

Puţin, desigur, dar este un câştig real şi pentru toată naţiunea. Pentru naţiunea aceea care se uită la televizor şi zice că „uite ce puţini sindicalişti s-au adunat”! Naţiunea, adică noi. Şi apropo de mulţi şi puţini, vreau să subliniez două lucruri:

1. N-o să înţeleg niciodată cum de înghite publicul, dar şi jurnaliştii, cifrele transmise de Jandarmerie. La manifestaţia din 16 martie cică au fost 6.000. Aşa a zis un coleg din presă, la televizor, argumentând că el a fost acolo şi ştie. Am fost şi eu acolo, chiar pe scenă. Şi am făcut şi poze. Nu mă pot abţine să le public din nou, poate doar-doar s-o întreba cineva de ce vrea puterea să nu se ştie că au fost MULŢI:

 

Aceasta este treimea din stânga (dinspre Cheiul Dâmboviţei)...

Treimea din mijloc...

... şi treimea din dreapta (în momentul în care „treceau” pe acolo Crin Antonescu şi Victor Ponta)... În total 6.000 de manifestanţi!... Nu?

 

2. La mitingul de la Londra au participat vreo 500.000 de oameni. Impresionant, într-adevăr! Da, dar este bine de ştiut următorul amănunt: sindicaliştii propriu-zişi, respectiv membrii Confederaţiei sindicale britanice Trade Union Congress (TUC), n-au depăşit ca număr o treime din ce se vede în pozele de mai sus. Restul a fost POPULAŢIA LONDREI! Peste 400.000 de londonezi au ieşit în stradă (după cifrele lor oficiale) şi au participat la proteste...
Cam asta ar fi diferenţa dintre mankurţii români şi cetăţenii britanici. Ei îşi câştigă legitimitatea de a critica, luptând. Protestând. Privind la televizor nu câştigi niciodată, nimic. Sindicatele au salvat măcar contractul colectiv de muncă. Şi pentru ei, dar şi pentru „exigenţii” care se uită la televizor şi-i critică.