 drept la replică În legătura cu interviul realizat pentru emisiunea DOSAR ROMÂNIA, cu Mihai Tatulici, mă văd pus în situația absurdă de a face câteva precizări, în urma atacurilor venite din partea site-urilor online Libertatea și G4Media. Într-o ciudată înlănțuire de presă, ieri 25 octombrie 2022, au apărut, simultan, două „articole” în mediul online (G4Media și Libertatea) care tratau același subiect. Nu, nu era vorba despre război, criză energetică, demisia ministrului Apărării, ci despre interviul pe care subsemnatul l-a luat jurnalistului Mihai Tatulici. Este interesant că cele două publicații au avut nevoie de nouă zile să comenteze un interviu difuzat în două părți. Prima parte a interviului a fost difuzată în 9 octombrie 2022, iar a doua șapte zile mai târziu. Evident că nu mi-am făcut iluzia că ar fi trebuit să citesc, obligatoriu, două articole laudative. În schimb, am fost dezamăgit de precaritatea lor, de abordarea jenantă și lipsită de profesionalism. Practic, cele două „articole de presă” sunt simple atacuri la persoană. Este iarăși interesant că cele două publicații nu pot admite că în televiziunea publică există atât libertate editorială, cât și asumare editorială. Interviul Mihai Tatulici – un Jurnalist norocos a fost adus la cunoștința conducerii TVR1 și nu a existat nici o obiecție referitoare la personaj, sau la modul de realizare al interviului. Îmi asum în totalitate acest interviu și îl consider un demers jurnalistic onest și bine realizat. Să știi să faci un interviu ține de experiența și talentul fiecăruia și de aceea abordările sunt diferite. La fel cum, pentru ca să abordezi un subiect pe care îl consideri controversat, trebuie să știi să dovedești controversa, să cauți persoanele implicate în subiect și să le ceri punctul de vedere, apoi să fii onest în demersul tău. Cele două „articole” cu referire la interviul realizat de mine nu au dovedit nici talent, nici acuratețe, nici corectitudine, nu au dovedit nimic. Câteva comentarii cu privire la cele două apariții în tandem, ieri 25 octombrie 2022, prin care mi se aduc acuzații, sau jigniri, după cum s-a putut. 1. Oricine citește „Singur între două veacuri”, volumul de memorii al lui Mihai Tatulici, realizează că personajul este un subiect de interviu. Nici măcar nu trebuie să fii jurnalist ca să îți dai seama de acest fapt. 2. Observ multă confuzie în ceea ce privește interpretarea corectă a produsului publicistic difuzat la DOSAR ROMÂNIA. Eu nu sunt moderator și nu a fost vorba despre un talk-show, ci despre un interviu. Este o diferență esențială în materie de publicistică de televiziune. Pe de altă parte, emisiunea DOSAR ROMÂNIA este un magazin de publicistică tv, care include reportajul, documentarul, investigația dar și interviul. Poate de aceea am reușit să fiu premiat cu producții difuzate în cadrul acestei emisiuni, printre care și un interviu cu Părintele Nicolae Bordașiu (condamnat 20 de ani la temniță grea în regimul comunist). DOSAR ROMÂNIA deschidea în 2019 grila de toamnă cu un interviu cu Simona Halep. Am realizat interviuri cu Cristian Țopescu, Andrei Gheorghe, sau cu chirurgul de chirurgie cardiovasculară Dan Cioată. Nu am sesizat vreun interes de la cele două publicații(G4 Media, sau Libertatea) cu privire la aceste interviuri, de ce apar la DOSAR ROMÂNIA, cum nu am sesizat nici un interes pentru dezvăluirile și investigațiile difuzate în cadrul emisiunii DOSAR ROMÂNIA timp de aproape 10 ani. Ceea ce mă face să cred că aceste două publicații nu întâmplător au apărut cu aceleași subiect, în aceeași zi. 3. Jurnaliștii care se încumetă să facă interviu, sau care știu să facă interviu, au, fiecare dintre ei, stilul lor propriu de a aborda personajul intervievat. Nu există o rețetă unică. Important este ca la final să reușești să scoți maximum din acel interviu. 4. În interviul meu cu Mihai Tatulici am scos la iveală, printre altele, aroganța sa, duritatea sa, cinismul și chiar lipsa de scrupule ca realizator de emisiuni, pentru a-și duce la bun sfârșit proiectul pe care și l-a propus, ca jurnalist de televiziune. L-am lăsat să se descrie singur. Și-a enumerat metehnele dezinvolt, nu a trebuit să îl întreb eu dacă e histrion, lăudăros, dacă exagerează... Finalul interviului dezvăluie un alt Mihai Tatulici, mă mir că nici măcar asta nu s-a observat. 5. Tot interviul nu are 80 de minute, ci trei ore. Dacă am un regret, acela este că nu am făcut un interviu de șapte ore, întrebându-l, sau determinându-l să povestească și mai mult. Din păcate timpul nu a mai avut răbdare și ne-am oprit acolo unde ne-am oprit. 6. Cine crede că un interviu agresiv cu Mihai Tatulici ar fi scos la iveală mai mult decât a spus, se înșală amarnic. Îl știu personal de 25 de ani, mi-a fost șef pentru scurtă vreme la Tele7abc, în anii 90. Îl cunosc destul de bine ca să confirm că ceea ce a spus despre el ca șef, despre duritatea și inflexibilitatea sa nu sunt povești. Interviul îl construiești întotdeauna în funcție de personaj, nu construiești personajul în cadrul unui interviu. 7. Toate afirmațiile lui Mihai Tatulici sunt controlabile, există martori în viață. 8. De ce în interviul meu nu apare episodul Caritas? Este el definitoriu pentru cariera sa? De ce n-ar fi definitorii emisiunea despre monarhie și interviul cu Regele Mihai difuzate la TVR, deși conducerea de atunci interzisese acest lucru? De ce nu ar fi definitorii pentru cariera sa aprecierile marelui Iosif Sava, care l-a denumit (în scris) „profesorul meu de televiziune”? Sunt destule subiecte netratate în interviul cu Mihai Tatulici. În schimb despre Caritas, orice șef de gazetă care știe meserie ți-ar spune că e un subiect răsuflat și te-ar întreba: cu ce vii nou, ce spune acest personaj și nu a mai povestit până acum? Ei bine, interviul meu cu Mihai Tatulici vine cu multe lucruri pe care nu le găsești nici măcar în volumul său de memorii. Subiectul Caritas l-ar fi expediat în două fraze, în derizoriu, așa cum a mai făcut-o și cu alte ocazii. 9. „Articolul” din Libertatea abundă de întrebări retorice, de insinuări, sau de negări ale unor fapte relatate de Mihai Tatulici, deși autorul capodoperei lansate în online nu are nici o dovadă a afirmațiilor sale. Alegațiile din Libertatea sunt scrise de către Petre Barbu, un domn care înjură televiziunea publică de când mă știu eu. Dumnealui are senzația că face jurnalism cu ajutorul unor întrebări pe care are prudența să nu mi le adreseze personal, pentru a nu putea fi acuzat de calomnie. Dar, de fapt, întreg demersul dumnealui este calomnios, trădând frustrările unui personaj aciuat prin presa românească de vreo 30 de ani, dar lipsit total de imaginația care ar putea trăda vreo urmă de jurnalism impregnată distinsului domn în atâția amar de ani. Practic, domnul Barbu de la Libertatea, lansează acuze și interpretări la care nu am ce să îi răspund pentru că dumnealui se autodefinește în propria-i creație spunând următoarele: n-am avut puterea și curiozitatea să urmăresc a doua parte a „interviului impresionant” cu Mihai Tatulici din 16 octombrie. Domnul Barbu pretinde că e jurnalist, dar judecă un produs jurnalistic fără să îl urmărească până la capăt. Cred că nu ar mai fi nimic de adăugat. 10. Despre articolul apărut în G4media. Câtă deontologie jurnalistică poți găsi în interiorul acestui articol după ce citești următoarele: „Tot Tatulici l-a ajutat și pe mogulul Sorin Ovidiu Vîntu să își creeze un imperiu mediatic, fiind atât director în trustul lui Vîntu, cât și una dintre principalele vedete ale postului de televiziune. Vîntu a fost condamnat pentru corupție în mai multe dosare.” Mă întreb ce legătură are Tatulici cu corupția lui Vântu? Această insinuare care, în anii 50, te trimitea direct în pușcăriile comuniste, doar pentru că te știai cu cineva, reprezintă probă de jurnalism? Atunci Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Mircea Dinescu, Emil Hurezeanu, Rodica Culcer, Emilia Șercan, C.T. Popescu și mulți alții care au lucrat la Sorin Ovidiu Vântu, care au fost plătiți de Vântu, înseamnă că l-au ajutat pe acesta să își creeze imperiul mediatic. Iar Vântu a fost închis pentru corupție. De ce nu au fost adăugați și ceilalți în construcția „articolului” de la G4Media? 11. Andreea Pavel, jurnalista care a scris „articolul” de la G4Media, a adresat următoarea întrebare departamentului de comunicare al TVR, când, de fapt, ar fi trebuit să fie adresată realizatorului (asta dacă vrei să faci un articol de presă corect, cu toate personajele implicate direct): „ Am vrea să ne transmiteți de ce moderatorul televiziunii publice nu a adresat nicio întrebare în cheie critică legată de cele trei episoade definitorii pentru cariera lui Mihai Tatulici - Caritas, interviul realizat cu Adrian Păunescu sau asocierea cu Sorin Ovidiu Vîntu?” Întrebarea a fost adresată în data de 24 octombrie 2022, la ora 20.15. A doua zi, a fost publicat „articolul”, pentru tandem cu Libertatea. Încerc să răspund cu toată deferența, unei jurnaliste care se vede că nu stăpânește subiectul, chiar dacă mă văd obligat să mă repet. În primul rând, cum spuneam, nu sunt moderator. Confundați talk-show-ul cu interviul. Grav, aș spune. După părerea mea, cele trei episoade invocate de către doamna Andreea Pavel nu sunt definitorii pentru un personaj care a construit patru televiziuni și care are o carieră de jurnalist (cu tot cu perioada din comunism) de vreo 45 de ani. Până la urmă de ce n-ar fi definitoriu serialul despre Revoluția Română din decembrie 89, realizat în TVR, sau de ce n-ar fi definitorii emisiunea despre monarhie cu tot cu interviul telefonic luat Regelui Mihai, în condițiile în care conducerea televiziunii publice de atunci s-a opus transmiterii ei, sau emisiunea despre revolta din 1987, de la Brașov, în care Mihai Tatulici a adus față în față călăii și victimele lor? Cât privește modul în care îmi realizez interviul sau pun întrebările, trebuie știut că fiecare o face după cum crede mai bine, în funcție de subiect și personaj. Eu am făcut un interviu cu Mihai Tatulici, nu un documentar despre Caritas sau Adrian Păunescu. Probabil că atunci aș avea o altă abordare, dar și alți interlocutori. Să pretinzi că jocul piramidal Caritas se datorează unei emisiuni (una a fost) realizată de Mihai Tatulici (ratată după părerea mea), când acel joc își luase avânt de foarte multă vreme, este o aberație. Caritasul era deja un subiect atunci când Mihai Tatulici l-a abordat. Și l-a ratat. Dar, mai este Caritasul subiect de presă? Nu, nu mai interesează pe nimeni. Despre Adrian Păunescu a recunoscut că a făcut o prostie și a dat detalii pe larg, iar despre Sorin Ovidiu Vântu nu înțeleg ce trebuia să-l întreb pe Mihai Tatulici în cheie critică? De ce a lucrat pentru el? Am enumerat alte personalități de prestigiu care au lucrat pentru Sorin Ovidiu Vântu. Ce este reprobabil? P.S. Am fost la lansarea cărții lui Mihai Tatulici săptămâna trecută. De fapt o relansare. Cartea se numește „Vin râmele”, a fost scrisă în anii 80, dar cenzura nu a permis publicarea ei, până la căderea comunismului în România. Dedicația pe care mi-a făcut-o Mihai Tatulici este extrem de frumoasă. Am făcut și o fotografie împreună. Le voi face publice. Și dedicația și fotografia. Din păcate constat că... Vin râmele în continuare. Aștept cu interes o reclamație la CNA pentru delict de opinie.
26.10.2022 Răzvan Butaru Producător Dosar România - TVR1
|
News >