News‎ > ‎

Revista Flacăra: „Bună, mă numesc Corporatist si sunt workaholic”

postat 17 mar. 2011, 03:55 de Office Mediasind   [ actualizat la 18 mar. 2011, 07:36 ]

480

Liliana Petrus  

22 aprilie 2007. Raluca Stroescu, manager de audit la „Ernst&Young” în vârstă de 31 de ani, a fost găsită moartă în locuinţa ei. Avea calcula­torul deschis si nişte dosare de serviciu în braţe. Sub presiunea unor deadline-uri, tânăra a muncit, aproape non-stop, luni de zile, de dimineaţa până noaptea târziu, fără week-end-uri şi sărbători legale. Era aproape un schelet, cântărea sub 40 de kilograme. Atunci s-a vorbit şi s-a scris, pentru prima oară în România, despre „moarte prin prea multă muncă”. Şi, evident, toată lumea arăta cu dege­tul spre multinaţionale.

Un fragment de realitate, respectiv un comentariu de pe forumuri, preluat de Adina Rosetti în cartea sa: „…poate să mă lămurească cineva pe net care e sensul vieţii, ce-i de făcut, e mai bine să simţi mirosul ierbii sau un card plin, de ce se plăteşte totul aşa de scump?, de ce nu ne învaţă toate astea dinainte, la şcoală?”

Cazul Raluca Stroescu a declanşat o adevă­rată isterie anticorporatistă. Zeci de talk-show- uri şi articole în reviste şi ziare, sute de reacţii virtuale, pe forumuri şi bloguri. Semnate sau anonime, multe dintre postările cu pricina aduceau, de la o poştă, a strigăt de ajutor: „Am fost şi eu aproape de asta, am ajuns la spital…” sau „Mi-am nenorocit sănătatea şi viaţa, fac psihoterapie, de câteva luni…” Inspectoratele teritoriale de muncă au verificat câteva multi­naţionale, sub aspectul respectării programu­lui de lucru. Nu s-au descoperit mari abateri, actele vorbeşte, or acolo scrie, invariabil, opt ore. Compania Ernst&Young, de pildă, pe frontul căreia a căzut Raluca Stroescu, a fost amenda­tă, totuşi, pentru că lucrurile erau prea eviden­te, cu 20.000 de lei.

Recunosc, cinstit, la vremea respectivă nu am urmărit foarte atent acest subiect. Există, însă, un martor-cheie al situaţiei anticorporatiste de atunci. Adina Rosetti, ziarist şi scriitor, a făcut o documentare beton a cazului Raluca Stroescu. Nu, nu şi-a dat doctoratul pe tema asta, dar a scris o carte. Volumul Deadline, publicat la editura Curtea veche, în octombrie 2010, s-a vândut ca pâinea caldă. Acum se pre­găteşte ediţia a doua. „Mi s-a părut că fata asta e simbolul generaţiei mele, un fel de personaj colectiv”, mărturiseşte autoarea. „Eu însămi am scăpat, ca prin urechile acului, de obsesia tinerilor de a se realiza în multinaţionale, foar­te la modă în 2001, când am terminat ASE-ul. Am şi fost la nişte interviuri, care m-au îngro­zit, pur şi simplu. Îţi cer să le povesteşti şi vise­le, sunt întrebări prea personale, prea scormo­nitoare. Toţi prietenii mei au trecut prin asta, am crescut cu poveştile lor. Soţul meu a plecat din câteva multinaţionale, acum are afacerea lui. Si mama e o victimă a acestui sistem, a lucrat în bănci, o vedeam mereu dărâmată de oboseală, încercănată, epuizată. Muncea de dimineaţa până seara, inclusiv în week-end. Într-un final, şi-a dat demisia. Din toate aceste detalii, chiar am încercat să înţeleg mecanis­mul infernal care ne poate arunca în muncă fără limite. Stilul corporatist mi se pare, sincer, un fel de spălare pe creier. Îţi furnizează chiar şi o familie, împachetată frumos, sub formă de team building sau ieşire în cluburi, ca să nu mai ai de ce să mergi acasă”.

Chiar dacă nu este documentar, ci realitate amestecată cu ficţiune, sau invers, cartea Adinei Rosetti a făcut vâlvă si printre corporatisti. Unii s-au recunoscut în personaje si s-au întristat. Alţii au avut o reacţie de genul: „Na­sol, da’ e vorba, evident, de altcineva!” Deadline a fost cumpărată, masiv, si pe post de cadou pentru „un prieten workaholic”. În fine, chiar si critica literară, generoasă, de altfel, s-a legat de componenta corporatistă a cărţii, până la expri­mări de genul „manifest anticorporatist”.

Şi munca mai ucide, nu-i aşa?

  • Sorin Dănilescu, managerul Intact Interactive, s-a sinucis în 19 ianuarie 2011, aruncându-se de la balcon. De-abia împlinise 36 de ani. Se pare că motivele ţin de presiunea de la locul de muncă. A lăsat în urmă o soţie şi o fetiţă de şapte ani.

  • Martie 2010. Carmen Ramona Cîciu (foto), în vârstă de 36 de ani, programator la Ipsos Interactive Services, s-a prăbuşit, în stop cardiorespirator, în faţa calculatorului de pe biroul ei. A murit câteva zile mai târziu, din cauza unui edem cerebral, pus pe seama stre­sului. Avea doi copii gemeni, de trei ani.

  • În 13 noiembrie 2010, Lavinia Samoilă, fost manager la L’Oreal, s-a sinucis aruncându-se de la etajul opt al blocului în care locuia. Avea 32 de ani. Vecinii spun că n-au auzit-o nicio­dată vorbind despre altceva decât despre serviciu.

  • Şeful celui mai mare magazin Orange din Arad, Mădălin Groza, de 32 de ani, a murit în luna mai 2009, din cauza unui anevrism cere­bral, accentuat de presiunea de la locul de muncă şi de programul prelungit.
  • Directorul de distribuţie de la Realitatea- Caţavencu, Alexandru Miriştea, de 33 de ani, a murit la volanul maşinii, în noiembrie 2009. Grăbit şi obosit, ca întotdeauna, managerul- kamikaze, cum l-a numit presa, a făcut stop cardio-respirator.
  • Tocmai când i se pregătea promovarea, pen­tru ataşamentul faţă de locul de muncă, Irina Ticu, de la Delhi Ineu, a murit, doborâtă de oboseală, la serviciu, în mijlocul colegilor. Avea doar 23 de ani.

 

La aproape patru ani de la tragedia Raluca Stroescu, o moarte care, totusi, dovedea ceva, nu s-a produs nici o miscare tectonică în piaţa multinaţionalelor din România. Revoluţia anti- corporatistă, declanşată atunci pe net (vezi blo- gul Mihai Morar), a murit cam în fasă. Mai exact, a fost potolită de criză. Disponibilizările, somajul, da, pot fi mult mai înspăimântătoare decât munca în exces si robotizarea angajaţilor. S-a realizat, însă, marea performanţă de a se introduce în contractul colectiv de muncă, la nivel naţional, „obligaţia angajatorilor de a pre­veni si diminua nivelul stresului la locul de muncă”. Sigur că te apucă si râsul gândindu-te la cine, cum si cu ce măsoară asta. S-au mai făcut si niste cercetări de piaţă, rezultatele nu sunt tocmai îmbucurătoare. Dintr-un sondaj al site-ului de recrutare Myjob, de pildă, rezultă că peste 50% dintre angajaţii români rămân zilnic la serviciu după terminarea programului, iar alţi 12,6% fac ore suplimentare de cel puţin două ori pe săptămână. Conform statisticilor Fundaţiei Europene pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Muncă si Viaţă, românii sunt cei mai munciţi din ţările UE, media orelor petre­cute la muncă depăsind media europeană. Si ce dacă, spun corporatistii, în timp ce îsi văd de deadline-urile lor. Sigur, se mai îmbolnăvesc si ei, mai cad în depresii, mai merg pe la psiholog. Din când în când se mai sinucide câte un mana­ger, o tânără face stop cardio-respirator la birou, în faţa calculatorului, mai mor câte unii, în accident cerebral sau în masină, că adorm la volan, mult prea obosiţi fiind. În rest e bine si avem multe cariere de succes. Doar că, uneori, n-ar fi rău să ne amintim cuvintele Victoriei Gheorghievici, profesor universitar, spuse la înmormântarea Ralucăi Stroescu, nepoata ei: „Societatea asta inoculează ideea că numai muncind până la epuizare poţi să realizezi ceva în viaţă, când, în realitate, sensul vieţii se pier­de. Raluca a primit mereu lauri si cununi, însă a pierdut cununa vieţii”.

Asa stând lucrurile, cred că a venit vremea să vedem si ce spun corporatistii în funcţiune, ca să zic asa. Prima surpriză a fost că ei nu prea vor să vorbească despre asta. Asa, pe net, ano­nim sau cu un nume de împrumut, e cu totul altceva! Sau o mică bârfă, asa, la o cafea. Dar să scrie în presă, numele lor si al companiei, zău că nu se poate! Si nici măcar n-as zice că nu-i înţeleg. Imaginaţi-vă că un tip drăguţ, de pe la McDonalds, de pildă, îmi spune că ăia i-au spă­lat creierii si eu chiar scriu asta, în revistă. Citeste CEO (Chief Executive Officer) si e bucuros, nu? N-ai să vezi decât… încă un tânăr calificat fără job. Prin urmare, după îndelungi căutări, întâlniri, interviuri – de am ajuns eu mai corporatistă decât ei, în sensul că am muncit si serile, uneori spre noapte, si în week- end-uri, iar creierii îmi miros a Lenor Parfumelle - sunt fericita posesoare a câtorva povesti au­tentice, cu si despre corporatisti. As începe cu Mihaela, pentru că îi place să citească Milan Kundera. Si mie. Viaţa e în altă parte, zice autorul amintit, printr-un titlu de carte. Si fata noastră, frumuşică, zâmbitoare, în multinaţio­nală de ani buni, chiar s-a prins de chestia asta. La timp, vreau să zic: „Împlinisem 28 de ani când m-am angajat la o companie de comuni­care. De-abia intrase pe piaţa românească, eram doar patru oameni, aveam biroul într-un apartament de bloc. Cultura corporatistă nu era atât de dezvoltată ca acum, dar, sigur, a tre­buit să ne adaptăm unui stil de muncă, si chiar de viaţă, care venea de la compania mamă, de la fondatori. Oricum, era un mediu mai omenos decât la Coca-Cola, de pildă, sau la alte multinaţionale care chiar te spală pe creier. Nu se pot face generalizări, unele companii au cul­tura de corporaţie în sânge, funcţionează pe ea, altele nu o au si nici nu o caută, lasă mai multă libertate angajaţilor. Unele intră si în viaţa ta personală, îţi dau reguli si acolo, când să faci copii, cum să te îmbraci, ce bărbat să-ţi iei. Sigur că asta depinde si de tine. Dacă esti usor de controlat sau foarte ambiţios să ajungi undeva, scuzaţi, esti pierdut. La femei mai intervine si dorinţa de a avea putere, la fel ca bărbaţii, asa că ajung în poziţii de forţă, dar cu un preţ cam mare: se masculinizează, îşi pierd atributele feminine. Am trecut si eu prin aceste capcane, pe unele le-am depăsit usor, altele m-au si prins. Opt ani am lucrat 10 ore pe zi, la supraîncărcare 16, plus week-end-urile. Nu-ţi cere nimeni asta, explicit, dar altfel n-ai cum să înveţi, să cresti profesional, să-ţi închei proiectele. Programul normal de lucru nu-ţi ajunge, evident că mai-marii companiei stiau asta, dar nici noi nu strigam, ce-i drept. Ei pro­fitau, sigur, dar eu ziceam că o fac pentru mine. Organizam evenimente peste evenimente, făceam strategii de comunicare, compania se asezase bine pe piaţa românească, ne-am extins, ne-am mutat. Viaţa mea personală nu mai exista, acasă mergeam doar să dorm, mân- cam pe tastatură, era fascinant! Unele lucruri mi se păreau de-a dreptul amuzante, prin con­trast. Seara, târziu, mă întâlneam cu preşe­dintele de board al nu stiu cărei companii care gestionează miliarde, apoi, încărcată de glorie, ajungeam în apartamentul meu din Berceni – si din alt film, evident. Sau prezentam strategii de criză pentru manageri care câstigă 10.000 de euro pe lună, dar îmi luam ţigări de la un nenorocit de butic, de pe colţ. La Viena, de câte ori sunt chemată la compania mamă, stau la hotel de cinci stele. Când revin acasă, văd că dusul meu e stricat, doar de vreo nouă ani de zile. Repet, eu ceream prea mult de la mine, nu ei. E un miraj al puterii, asta îţi oferă mediul corporatist. Si îţi mai creează si un fel de depen­denţă, de nu te vezi! Am realizat, însă, la un moment dat, că nu sunt fericită. Îmi lipseau alte segmente, alte satisfacţii, cariera nu e totul. Orice femeie are anumite condiţionări biologi­ce, vrea un prieten, un copil, o bârfă la o cafea, cu fetele. Asa că m-am resetat, pur si simplu, am început să recuperez. Merg la teatru, citesc mai mult, mă văd cu prietenele, am o relaţie, mai stau si pe-acasă, mai si gătesc. Job-ul rămâne important, dar nu asa, să nu mai stii de altceva. Nu-mi plăcea cum devenisem, eram nefeminină, dură, rece, tăioasă. Gata cu asta!”

Sătul de stilul corpo­ratist, Brăduţ Florescu, creative directorul „DDB Bucureşti”, şi-a dat demisia şi s-a mutat în… Thailanda. Trăieşte pe o plajă exotică, în insula Ko Pha Ngan, alături de alţi câţiva foşti colegi de breaslă. Are mai multe proiecte on-line, de la site-ul de turism amazingrace.ro, la pro­priul său blog. De unde cităm: „Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe ves­tici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multi­naţionalele lor, conduse de securiştii noştri”.

Există, însă, si corporatisti care au pro­bleme mult mai grave decât orele suplimenta­re sau obsesia pentru muncă. Ce-aţi zice să lucraţi într-un sistem ale cărui principii sunt exact pe dos decât ale voastre? Este si cazul lui Sebastian, 38 de ani, angajat într-o multina­ţională farmaceutică: „Corporaţia asta a venit în România cu un know-how, cu o experienţă vastă în industria medicamentelor si cu un set de reguli foarte stricte, de genul doar aşa si nu altfel. Asta n-ar fi chiar rău, în principiu, dar când primează partea comercială, în detrimen­tul celei medicale, nu mai e ok. Multina­ţionalele au stabilit target la vânzări de medicamente si bonusuri, pe lângă salariul de bază, funcţie de asta. Aşa că noi, ca farmacişti, n-avem decât să recomandăm pacientului medicamentele cele mai scumpe, ca să atingem targetul. Si, eventual, să ne urâm între noi, să ne luăm unii-altora clienţii, mai rău ca la piaţă. Si ce e aia card de fidelitate la farmacie? Păi, ce, suntem la supermarket? Ca să nu mai vorbesc că vindem şi jucării, încălţăminte, cosmetice. Ca la drogherie, doar profit să iasă! Cam asta au făcut multinaţionalele în domeniu pe piaţa românească. Plus regula, nescrisă, de a reco­manda şi a vinde medicamente străine, în defavoarea celor româneşti. Dacă îndrăzneşti să comentezi, n-ai decât să-ţi cauţi alt loc de muncă. O multinaţională n-are nevoie de per­sonal nesupus. În ideea asta se fac şi intervi­urile, mai nou prin firme de recrutare. Nimic rău, în aparenţă, doar că se apelează la special­işti în psihologie şi neuro-lingvistică, interesaţi nu de competenţele tale profesionale, ci de alte aspecte, de genul: cât eşti de labil psihic şi până unde poţi fi manipulat, cât de supus vei fi com­paniei, cât de mult ţi se poate spăla creierul. Ţi se pun inclusiv întrebări care încalcă dreptul persoanei la intimitate”.

Dacă aş fi în juriul unui concurs de miss con­sultanţă, pe ea aş alege-o! Brunetă, cu şuviţe portocalii. Colanţi negri, bine mulaţi pe unde trebuie. Pulover alb, brăţară etno. Râde într-un fel molipsitor, cu toată fiinţa ei. L-a zăpăcit şi pe barman, sigur că ne-a încurcat comanda. Da, ăsta e stilul ei şi la job. Unde scrie că în multi­naţionale nu poate fi şi funny? Când s-a anga­jat, Ioana avea 25 de ani şi entuziasm cât cuprinde: „Mi-au dat mână liberă să-mi aleg oamenii, aveau încredere în mine, pur şi sim­plu. Evident că asta m-a motivat, mă simţeam aşa, ca un fel de jedi. Nu m-a interesat niciodată partea formală a lucrurilor, aşa că am făcut o echipă foarte originală. Una dintre colege era în rolul de piţipoancă, se îmbrăca şi arăta ca atare, îşi scotea ţâţele la înaintare, atunci când era cazul. Aveam şi băiatul responsabil cu berea, când clienţii se cereau plimbaţi prin oraş. Nu ne lipsea nici tocilara, cu ochelari şi foarte severă, pentru clientul conservator. Dacă vroia seriozitate, i-o vindeam pe ea. Sigur că munceam pe rupte, dar zău că era amuzant! Nu m-am comportat niciodată ca un şef, de aia mă şi iubeau. Mă mai sună şi acum, după ani de zile, să-mi ceară sfaturi business sau să mă cheme să lucrez cu ei. La un moment dat, însă, când se cam anunţa criza, atmosfera s-a stricat. A trebuit să învăţ să mă apăr, unii, în disperare, au început să faulteze. A fost un fel de expe­rienţă de trupe speciale, trebuia să mă antrenez continuu. Motorul multinaţionalelor e re­cunoaşterea, pentru asta se luptă toţi. Si aici m-au cam pierdut, eu cred că ai o problemă de sine, nu ştii cine eşti, dacă ai nevoie să te recunoască alţii. Mă rog, am început să simt corporatismul ca pe un stres. În 2007 am făcut un atac cerebral, din fericire uşor. Era un sem­nal că exagerasem. Medicii mi-au recomandat o viaţă fără presiune, fără mult calculator, fără stres. Aşa că am început să mă analizez şi să mă repoziţionez, să-mi schimb priorităţile. Eram luată de val, demult, şi eu nici măcar nu mi-am dat seama. Mă culcam la 12 noaptea şi aveam coşmaruri cu lucrurile neterminate. Mă trezeam la patru dimineaţa, să mai lucrez câte ceva. Si tot nu le sfârşeam niciodată. După naştere, m-am întors la job când fetiţa mea avea o lună şi jumătate. N-am avut niciodată con­cediu, furam doar câte trei-patru zile, la munte. Dar mie mi se părea firesc, îmi plăcea, era, în stilul ăsta, ceva foarte pervers, cu multă adre­nalină. Nici CEO al meu nu făcea diferenţa din­tre job şi viaţa personală, mă convoca la ore dintre cele mai tâmpite. Sedinţele noastre înce­peau şi la nouă seara, la cârciumă, unde chiar munceam, până spre dimineaţă, doar că în alt mediu. Nimeni nu m-a obligat să accept asta, nu corporatismul te face aşa, ci felul în care tu reacţionezi la provocare. Dacă nu am fost în stare s-o fac singură, sănătatea mi-a pus frână. Sigur că am acelaşi entuziasm, dar nu şi efer­vescenţă. Sunt mai calmă, mai echilibrată şi, surpriză, eficienţa este uneori chiar mai mare. Nu mai abuzez de muncă, aplic principiul Scarlett OHara: Mai e si mâine o zi!”

În Bucureşti exista şi o agenţie matrimonială pentru corporatişti - „Umbrella for Two”. Clienţii cer, de regulă, „persoane verificate, care să fi ajuns La o maturitate profesională – mid- dle-top sau senior expert – şi sociaLă – de cLasă mijLocie sau superioară”.

Bună ziua, am nevoie de ajutor!

În ultimii ani, numărul corporatiştilor care cer aju­torul psihologului, ca ultimă instanţă, se pare că este în creştere. Dintr-o cazuistică bogată, psihologul luliana lordache ne schiţează un fel de portret robot al acestui tip de pacient: „O doamnă, să zicem, frumoasă, bine îmbrăcată, în jur de 40 ani, cu o atitudine serioasă şi impunătoare. Obişnuită să le vor­bească oamenilor, manager executiv într-o companie cu mulţi angajaţi. Îi era însă dificil să-şi expună problemele personale, pentru că, zilnic, ea trebuia să fie dură, severă, să ţină în frâu multitudinea de situaţii ce apăreau, difi­cultăţile inerente legate de comunicarea cu colegii, dar mai ales cu şefii. Tonul era mai degrabă aspru, cu inflexiuni autoritare. Nici urmă de feminitate, de căldură. Încet, începe să-mi spună ce o doare.

Atacurile de panică uneori o iau chiar din somn, stările depresive, bine ascunse de ochii lumii, încep să fie la ordinea zilei. Relaţia cu soţul s-a degradat continuu, în ultimii 5 ani, ani buni, de altfel, pentru că pe plan profesional a fost mereu în ascensiune. Copiii, deşi au de toate, chiar mult peste medie, sunt veşnic nemulţumiţi. Au rezultate şcolare slabe, com­portamente agresive, atitudini obraznice, sunt neînţelegători şi destul de reci, afectiv vorbind. Simte că undeva, la un moment dat, lucrurile au început să se rostogolească într-o viteză ce nu mai poate fi controlată. Ceea ce părea a fi o viaţă împlinită, reuşită, se transformă, pe zi ce trece, într-un bulgăre imens de nemulţumire, culpabilizare, efort continuu, dar fără bucurie, fără entuziasm. Aproape nimic nu-i mai face plăcere. Aceleaşi zile încordate, aceleaşi reproşuri, aceeaşi alergătură fără sfârşit… Şi toate acestea pentru ce? Sigur, banii sunt importanţi, la fel poziţia socială, nici familia nu este de neglijat, dar cum să le împaci pe toate, când simţi că totul se dărâmă?

Sursa: Revista Flacăra

Comments