News‎ > ‎

ZHD.RO:VOCEA STRĂZII. ZIARIST DE PROVINCIE

postat 21 ian. 2017, 09:22 de Office Mediasind   [ actualizat la 21 ian. 2017, 09:22 ]
http://zhd.ro/altele/editorial/vocea-strazii-ziarist-de-provincie/
“Prostul”, “curva proastă”, “retardatul”, “penibilul” şi multe alte epitete  “frumoase” pe care le adresaţi voi, în comentarii, sub fusta anonimatului, la materialele lui. Ale ziaristului de provincie, care scrie despre ce nu vă convine vouă.

Ziaristul de provincie e prostul ăla care scrie cu mânie proletară despre cum nu vă sunt vouă date drepturile salariale, în vreme ce el munceşte fără carte de muncă, pe 600 de lei. E idioata aia care vine la grevele voastre pentru “a relata de la faţa locului”, când sunteţi voi nemulţumiţi că aţi fost călcaţi pe cap de patroni, în timp ce ea nu şi-a mai luat salariul de vreo două luni şi trăieşte din pensia mamei.

Ziaristul de provincie e fraierul ăla care încă îşi mai iubeşte meseria şi, chiar dacă are în meniu doar covrigi şi iaurt, se umple de ruşine când colegii lui, la conferinţele de presă, îşi îndeasă fursecurile şi sticlele cu suc de pe masă în geantă. Ştie că, oricât de bine şi-ar face meseria, mai apoi, voi tot în categoria “fomiştilor” o să-l includeţi. Şi, dacă după nişte ani de muncă, n-ai făcut gastrită sau ulcer de la nervi, nu te poţi numi ziarist.

Tot viaţă de ziarist este când munceşti săptămâni în şir la un material, de care eşti mândru şi constaţi că n-o să-ţi apară niciodată, fiindcă şefii – ăia de se plimbă în X5 cumpărat din şpăgi şi şantaj – au găsit încă o vacă de muls prin subiectul tău. Iar tu rămâi cu umilinţa, frustrarea şi neputinţa de a fi, încă o dată, călcat în picioare. Un om deştept a spus, odată, “că cel mai bogat ziarist e cel care nu scrie nimic”. Asta nu ţi se aplică ţie, pentru că tu vrei să scrii, încă mai ai drag de meserie şi crezi că poţi schimba lumea. Dar lumea nu te lasă.

Ziaristă e şi aia care are ghinionul de a fi frumuşică şi e trimisă de şefi “la interviuri”, trezindu-se mai apoi cu mâna vreunui ghiolban pe picioarele ei, în timp ce-i spune: “Sărăcio, nu mai face pe mironosiţa! Nu toate vreţi bani? Ce dracu? Mori de foame şi faci figuri!”. Tot ziaristă e şi ailaltă care îndrăzneşte “să se ia în gură” cu unul plătit din banii noştri care-i spune că e “un nimeni” şi, când vine vorba de apărare, îşi aude şeful cum îl sună pe ăla şi-şi cere scuze: “iertaţi-o, domnule, e tânără şi mai tâmpită de fel. N-o să se mai întâmple”.

Încă mai am colegi de ispravă în presa noastră. Sunt puţini, îi numeri pe degete. Muncesc, de dimineaţa până seara, fiind înjuraţi sau apreciaţi, în funcţie de subiectele voastre de interes. Cei mai mulţi sunt singuri: nimeni nu poate sta lângă un om care şi-a dedicat întreaga viaţă unei meserii care te îmbolnăveşte. Iar cei care mai au încă partener de viaţă au parte de certuri interminabile, tot din cauza meseriei. Am avut colegi talentaţi care, după ce şi-au făcut o familie, şi-au dat seama că nu mai pot continua într-un astfel de ritm şi au ales să plece, rămânând doar cu acea scânteie în priviri când îşi dau seama că au dat peste un subiect bun. Însă îşi văd mai departe de drum, spre locul lor de muncă mai bine plătit, care aduce linişte familiei. Pentru că pasiunea nu ţine niciodată de foame şi nu-ţi plăteşte facturi.

Am avut o prietenă, Mihaela Ghiuca se numea. “Femeia-bărbat” îi spuneam noi. Mică, înfiptă şi-a dracului. Mureau de frică ăia de aveau nenorocirea de a se încadra în categoria “subiecte”. Ani întregi, a fost folosită de fiecare redacţie în parte, “să latre” la unul şi la altul, iar când lătratul era “cu folos” pentru patronat, era concediată, fiindcă ea voia să scrie în continuare. Acum nu mai era bună, deranja interesele şefilor.

A murit în urmă cu aproape patru ani, după ce un atac cerebral a transformat-o în legumă. Se enervase pe încă unul din corupţii noştri. Ea a murit, ăla e bine mersi în continuare. La spital, pentru a primi îngrijirea care i se cuvenea, a trebuit să apelăm la pile şi relaţii, că nu avea asigurare, iar medicamentele, foarte scumpe, nu existau în farmacia unităţii.

A fost îngropată de fostul primar al  Lupeniului, Cornel Resmeriţă, care era duşmanul ei de moarte. A avut omul cu ce se bate în piept mai apoi, arătând cât e de creştin şi cum întoarce şi celălalt obraz… A trebuit să ne certăm şi cu popii, că unul nu voia s-o îngroape pentru că scrisese despre el, iar altul cerea bani “ca să tragă cloapetele”.

La înmormântare au fost doar “amărâţii, fomiştii, fraierii”, colegii de suferinţă, ăia care se spetesc pe 600 de lei. Şefii mari, care s-au folosit atâţia ani la rând de ea, n-au venit. Era sub demnitatea lor să vină la un om îngropat de primărie…

Şi nu, acum nu mai cred în presa liberă. Cunosc  toată gama: umilinţa, frustrarea, pumnii în gură. Dar mergem mai departe. Din drag de meserie, străduindu-ne să ne păstrăm bine înfipţi cu picioarele-n pământ.

Sursa: Ziarul Hunedoreanului, autor Anamaria Nedelcoff